Primul festival-școală româno-elvețian pentru muzicienii tineri 'Academia Sighișoara', unic în România, ajunge în această vară la a XXI-a ediție. În spatele acestui important eveniment cultural se află o muncă titanică depusă de violonistul elvețian de origine română Alexandru Gavrilovici, fost prim concert-maestru al Orchestrei Simfonice din Berna timp de 34 de ani.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

Începuturile 'Academiei Sighișoara' se regăsesc în Festivalul de Muzică de Vară Sighișoara, inițiat în 1993 de Alexandru Gavrilovici și de flautista elvețiană Heidi Indermühle. Ulterior, dintr-un curs pentru studenți din România și Elveția, susținut de profesioniști în domeniu, recunoscuți pe plan mondial, 'Academia Sighișoara' s-a transformat treptat într-un important festival, dar cu păstrarea caracterului de școală de vară. Prin Ambasada de la București, Guvernul Elveției și firme cu acționariat elvețian din România au susținut material an de an acest festival, în timp ce autoritățile române, cu excepția Primăriei Sighișoara, privesc pasive de pe margine, deși în fiecare vară numeroși studenți din România beneficiază, la Sighișoara, de experiența unor profesori de talie mondială.

Începând cu ediția din acest an, până în 2016, Academia de Muzică 'Gheorghe Dima' din Cluj-Napoca, în parteneriat cu Asociația Cultura Viva Sighișoara (Elveția), condusă de Alexandru Gavlilovici, a reușit accesarea unei finanțări în valoare de 250.000 de franci elvețieni, pentru proiectul 'Academia Muzicală Sighișoara', în cadrul Programului de Cooperare Elvețiano-Român, Fondul Tematic pentru Parteneriate și Experți. În cadrul acestui grant, în România, pe lângă academia propriu-zisă, vor avea loc și două premiere naționale, respectiv achiziționarea primului fortepiano din țară, la Cluj-Napoca, și organizarea primelor cursuri 'Alexander Technique', necesare conștientizării mișcării corporale a fiecărui muzician, în timp ce cântă la un instrument.

AGERPRES: Domnule Alexandru Gavrilovici, în 1993, alături de colega dumneavoastră Heidi Indermühle, ați pus bazele Festivalului de Muzică de Vară Sighișoara, devenit ulterior 'Academia Sighișoara'. Ce anume v-a determinat să inițiați acest festival-școală la Sighișoara și de ce nu ați ales, spre exemplu, Brașovul, care este orașul natal, sau orice alt loc din țară?
Alexandru Gavrilovici: În acea perioadă, în Elveția, ca profesor, prestam activități de tip didactic în mai multe locații. M-a frapat ideea deosebit de practică și de constructivă, pe care comitetele de direcție elvețiene au avut-o, de a pune la dispoziția dascălilor de muzică internatele școlare și infrastructura de cazare a școlilor pe timpul verii pentru instruirea elevilor și studenților.
Veneam de la un concert pe care l-am dat la Târgu Mureș sau la Cluj, nu îmi mai amintesc exact pentru că sunt de atunci 20 de ani (...) Am trecut prin Sighișoara și amintirile au năvălit, pentru că, copil fiind, eram aici des în vacanța de vară, iar Cetatea era cel puțin tot atât de fascinantă ca și astăzi pentru un copil și un adolescent. Am lansat această idee că ar fi bine să facem o astfel de școală de vară aici, mai ales că Cetatea este o incintă protejată. În acel an, 1993, România renăștea, dar nu a fost ușor să găsim locuri să putem aduna studenți să îi cazăm, să îi hrănim și să-i instruim, dar cu puțin curaj am pornit la drum.

Situația era atât de dramatică în privința capacității de cazare, încât studenții din străinătate, toți erau elvețieni, au fost trimiși să locuiască în case private, iar studenții români trebuiau să rămână într-un internat școlar, unde condițiile nu erau tocmai grozave. Vreau să vă spun că ne-am confruntat cu o revoltă a studenților elvețieni că această partajare a avut loc. Eu cred că aceasta trebuia să aibă loc, dar am văzut un reflex de umanitate în rândul elvețienilor (...) Între timp lucrurile s-au schimbat, Liceul Haltrich (din Cetate, n.r) a fost renovat superb, s-au creat niște pârtii de contact cu Primăria Sighișoara și cu Liceul Haltrich, care ne-au adus la acești ani în care acțiunea noastră a început să își arate roadele.

Bineînțeles că fiind după atâția ani reîntors în România, mi-am spus că nu ar fi rău să fiu secondat, să fiu acompaniat, de un elvețian adevărat pentru a crea o punte psihologică și de ordin practic între cele două națiuni. Heidi Indermühle pe atunci era profesoară de flaut reputată, acum este la pensie, și asta ne-a permis din start să avem un număr de studenți elvețieni destul de important și fiind ceva nou acest lucru este foarte important, pentru că am câștigat și timp. Dânsa având și limba maghiară foarte familiară s-a îndrăgostit de Sighișoara și a venit apoi aici foarte mulți ani și ne-a ajutat să construim această Academie.


AGERPRES: Inițial 'Academia Sighișoara' a fost gândită ca un curs de master pentru elevii și studenții de la muzică din Elveția și România, apoi a devenit un festival important de muzică clasică, unic în România. Cine participă la 'Academia Sighișoara', ce avantaje are o astfel de participare și ce activități presupune?
Alexandru Gavrilovici: De la început au venit cei care au știut de acest curs, în România se mai știa din gură în gură, eu eram profesor în Elveția, atunci și i-am îndemnat pe elevi și studenți să vină în România să cunoască și alte meleaguri, doamna Heidi Indermühle îi îndemna de asemenea. Deci era un element de ordin practic, nu avea nicio conotație politică sau de ordin material, pur și simplu se venea din entuziasm, iar investiția era doar de ordin ideal, adică profesorii care ni s-au alăturat după aceea foarte rapid practic își plăteau totul, dar erau interesați să vină la Sighișoara să cunoască Transilvania.

Ni s-au alăturat astfel Hans Elhorst, profesor de oboi, și Gerardo Vila, profesor de pian. Fiind aici de câțiva ani a apărut și întrebarea 'de ce nu cântăm ceva?' și în acel moment, domnul primar al Sighișoarei de atunci, Constantin Ștefănescu, a avut o idee genială. M-a dus în sala festivă a Primăriei — m-a bucurat să văd o sală atât de frumoasă — și mi-a spus că ar fi grozav ca acolo să fie și un pian. În acel moment mi-am dat seama că ar fi într-adevăr grozav. Împreună cu doamna Heidi Indermühle și cei doi profesori, Elhorst și Vila, am luat decizia să pornim o acțiune de strângere de fonduri ca să adunăm bani pentru a cumpăra un pian în sala Primăriei Sighișoara. A fost o minune, în două luni, melomanii din Berna, care ne cunoșteau mai mult sau mai puțin pe Heidi Indermühle și pe mine ne-au pus la dispoziție acei 60.000 de franci elvețieni cu care am cumpărat acel pian. Mă bucur întotdeauna, atunci când am ocazia, să reamintesc acea investiție a elvețienilor într-un loc necunoscut, însă pentru o cauză. Este vorba despre vorba de dragoste pentru muzică, încredere și de deschidere pentru o țară care renăștea după 1990.

Apoi, de la an la an, a trebuit să creștem perioada de desfășurare a manifestării deoarece interesul a devenit tot mai evident, de la 4-5 zile de curs acum avem acum intervalul nostru, între 1-14 august, în care Academia de Muzică Sighișoara are loc. Studenții beneficiază, în afară de ocazia de a învăța de la cei mai buni și de a cânta, și de posibilitatea să își asculte profesorii, să facă muzică de cameră spontan în foarte multe colțuri ale Cetății Medievale, în turnurile de apărare ale Sighișoarei, dar se merge și în afara cetății, în bisericile fortificate săsești, în satele părăsite de sași, unde poate muzica o să readucă înapoi ceva dintr-un trecut cultural glorios.

Ne-am străduit să aducem profesori cu o reputație foarte bună din cât mai multe academii de muzică de prestigiu din Elveția, Germania, Austria, Anglia și România. Este ca un fel de caleidoscop de interes muzical, în sensul că un profesor îl propune pe celălalt, niciodată nu se merge pe o coordonată hazardată, întotdeauna cineva cunoaște pe cineva, s-a creat un fel de panglică, de care ne ținem toți și fiecare a dorit să revină. Sincer vorbind, cele două săptămâni sunt totuși puțin timp și nu putem să îi invităm pe toți odată.

Avantajele studenților ar fi că au acces la cursuri de măiestrie cu maeștri într-adevăr importanți pentru care eu, în calitate de director artistic, sunt garant. Nu puțini sunt și artiștii români din exil care se întorc și readuc înapoi ceva ce au primit la începuturile Academiei de la profesorii de care își aduc aminte toți cu mare respect și recunoștință, readuc în România un fel de altoi. Consider că un student care trece pe aici este ca un pom o plantă altoită, care își câștigă alte proprietăți de rezistență, de frumusețe, în plan uman, de competență. Cred că acest lucru a dat roade. Și, nu în ultimul rând, cei peste 1.000 de studenți care au trecut pe aici și-au făcut un nume important în viața artistică internațională, unii s-au stabilit în alte părți, alții au rămas, însă acest fenomen de altoire a avut loc.

Datorită sprijinului autorităților locale, mă refer la Primăria și Consiliul Local Sighișoara, și a colaborării cu Liceul Haltrich costurile care trebuie prestate de un student sunt foarte mici în comparație cu ce se practică în plan general, în alte țări europene. Noi calculăm totul global, iar în două săptămâni, la raportul preț-calitate cred că suntem de două ori mai ieftini cel puțin decât în altă parte, în alte țări. La Liceul Haltrich studenții sunt primiți cu o bucurie reală, cantina și posibilitățile de cazare sunt excepționale, iar cadrul este absolut unic deoarece se află în inima Sighișoarei și totul este într-o incintă protejată, nu există trafic auto, drumurile sunt scurte între locurile de concert, de repetiție și locul de cazare, deci se face economie de energie și există o anumită liniște sufletească de care fiecare avem nevoie când facem aceste lucruri.


AGERPRES: Ziua de începere a 'Academiei Sighișoara' este 1 august, Ziua Națională a Elveției, iar Ambasada Elveției în România chiar a organizat anul trecut, la Sighișoara, dineul oferit de ambasador. Cum a început colaborarea dvs. cu Ambasada Elveției la București?
Alexandru Gavrilovici: Contactul cu Ambasada Elveției la București a avut loc treptat, crescendo. Ne-am bucurat aici, la Sighișoara, de sprijinul Fundației Pro Helveția și a altor foruri elvețiene, care se ocupă cu sprijinul și promovarea muzicii și culturii elvețiene. Cursurile Academiei au devenit tot mai mari și mai importante și atunci am căutat sprijin în primul rând la aceste instituții culturale elvețiene.

Faptul că aveam sprijinul de la Pro Helveția ne-a obligat să informăm Ambasada Elveției despre aceste evenimente. Este un lucru foarte natural ca Ambasada Elveției să fie la curent cu ce activități susține Elveția în Sighișoara.

Întrucât de la an la an simțeam că o luăm de la început, în sensul că nu simțeam că există o continuitate, aveam multe întrebări și era destul de greu să adaptăm un repertoriu care să fie și interesant, ne-am gândit că ar fi momentul să găsim o stabilitate, măcar o perspectivă de câțiva ani, în care să ne putem canaliza toate energiile țelului pe care ni l-am propus, Academia Sighișoara. Și în acel moment m-am adresat Ambasadei Elveției pentru a fi sfătuit în acest sens ce se poate face. Am fost ascultat, s-a întâmplat că ambasadorul de atunci a venit personal la festival și se pare că impresia pe care i-am făcut-o nu a fost dezavantajoasă pentru noi deoarece contactele au avut loc, schimbul de idei de asemenea și tot prin Ambasada Elveției am aflat despre această posibilitate de a accesa fonduri în cadrul Programului de Cooperare Elvețiano-Român, Fondul Tematic pentru Parteneriate și Experți.

În momentul în care am primit din partea forurilor elvețiene și a Ambasadei acest suport sincer și deloc formalist, mi-am spus că trebuie totuși să subliniem undeva, o recunoștință elementară pe care trebuie să o avem față de o țară reputată, bogată însă, care, la fel de bine, putea să își investească banii în altă parte.

Deoarece lucrurile se întâmplau vara am reușit să creăm această felie cu un început simbolic la 1 august, Ziua Națională a Elveției. Pentru noi este un fel mai discret de a spune mulțumesc, pentru noi, muzicienii de aici, și cred că suntem în același ton cu forurile locale din Sighișoara.

AGERPRES: Finanțarea festivalului este asigurată exclusiv din fonduri provenite de la guvernul elvețian și din sponsorizări de la firme cu acționariat elvețian din România. De ce partenerii români, și mă refer în special la Ministerul Culturii, nu se implică în organizarea acestei acțiuni culturale de prestigiu?
Alexandru Gavrilovici: E o întrebare care ar trebui pusă domniilor lor, în primul rând. Anul trecut, la deschiderea Academiei Sighișoara a fost și domnul ministru al Culturii (Daniel Barbu, n.r.) și o doamnă subsecretar de stat, e totuși o prezență, o susținere, fie ea și de tip platonic, însă fără să doresc să par frustrat în vreun fel, mi s-a spus deseori: 'Vai, dar nu am știut' mai ales de către bucureștenii mei, pe care îi informam mai mult sau mai puțin direct.

Cineva vorbea despre un fenomen care se numea pasivitate activă, dar nu aș vrea să cred că e acest lucru, aș vrea să cred că atunci când e vorba de cultură, guvernele — poate chiar și în Elveția — sunt mult prea rezervate în ceea ce privește sprijinul material. Ce s-a întâmplat la Sighișoara poate fi un exemplu de investiție minoră, care a dus la un ecou uriaș, dacă ne gândim la investiții. Prin cultură s-au deschis și porțile economicului. Acum se folosește, dar este din nou o mare primejdie ca acest fenomen, cultura, să fie folosit ca berbec pentru a deschide porțile lumii economice. Eu zic că cei care se dedică culturii ar trebui să o slujească și să nu o recupereze în sens material. Fără o investiție de nu știu cât procente de idealism acest oxigen al sufletelor nu poate să înainteze. Din fericire aici se înaintează și aici pot să revin la istoria pianului din Sighișoara, la care toți marii artiști din România au cântat, fiindcă s-a aflat foarte repede că în Sighișoara există un pian nou pe care toți ne putem răsfăța și ne putem arăta talentul.

Întrucât suntem sprijiniți din Elveția există probabil reflexul acesta în mintea unora, care le spune că Elveția este o țară bogată, care nu are aceleași probleme materiale precum România, deci nu are decât să dea. Eu spun, ca român — chiar dacă sunt cetățean elvețian și iubesc Elveția — că în momentul în care ți se întinde o mână trebuie să știi să și mulțumești. Nu o spun în sensul unui servilism, ci de a fi la aceeași înălțime de spirit cu cel care îți dă, care îți aduce. Ce înțeleg eu la elvețieni este că au o foarte dezvoltată conștiință că, istoric, trăiesc totuși un moment privilegiat, când sunt în multe locuri atâtea nevoi. Însă și în acest proiect de parteneriat în care ei investesc generozitatea este foarte mare. Iar eu, ca elvețian din România, spun 'mulțumesc Elveția!'.

AGERPRES: Pentru următorii trei ani Academia Sighișoara va fi co-finanțată print-un grant elvețian în valoare de 250.000 CHF, în baza unui proiect depus de Asociația Cultura Viva Sighișoara din Berna (condusă de dumneavoastră) și de Academia de Muzică 'Gheorghe Dima' din Cluj Napoca. Care sunt obiectivele acestui proiect?
Alexandru Gavrilovici: Obiectivele acestui proiect sunt de a ne apropia și mai mult la nivel instituțional. Acestui fenomen de 'foc punctual' ne-am gândit să îi dăm o durată, să aibă și o răspândire în plan instituțional în România, să nu fie doar ceva de genul 'au venit, au plecat și gata'. Interesul este foarte mare din partea profesorilor elvețieni și cred că după niște prime timidități ale contactului, partenerii români vor accepta complet un parteneriat adevărat.

Proiectul 'Academia Sighișoara' este unul din cele 14 proiecte care au convins în plan administrativ pentru a fi susținut. Când se vede în mod direct suma de 250.000 de franci se spune: 'Aoleu, ce mulți bani! Ce facem cu ei?'. Nu e așa, din acești bani se vor cumpăra instrumente muzicale, Academia de Muzică din Cluj-Napoca 'Gheorghe Dima' va avea o oportunitate excepțională de a cumpăra primul fortepiano din România, este un pian indispensabil pentru a cânta un repertoriu clasic, precum Schubert, Mozart, Beethoven, în sonoritatea și în climatul epocii. Am început cu un pian pentru Sighișoara, acum Elveția oferă României, prin Academia din Cluj-Napoca, primul fortepiano.

Prin proiectul care a câștigat finanțarea se vorbește, la obiective, și de reducerea inegalităților care există între Occident și România. Cu alte cuvinte, un artist român de talie internațională, când cântă în România este mult mai prost plătit, rușinos de prost plătit, decât în afară. Prin acest grant se pot oferi onorarii care aduc lucrurile la un anumit nivel de coeziune, să nu mai fie această prăpastie uriașă, fiindcă artiștii care vin la Sighișoara merită cel puțin onorariile care se plătesc în Elveția.


AGERPRES: Anul trecut, la ediția a XX-a, la Sighișoara s-a consumat premiera mondială a spectacolului Drakool de Daniel Schnyder, compozitor elvețian. Compozitorul putea să lanseze premiera în altă parte, undeva unde cu siguranță ar fi umplut sălile de spectacol și ar fi avut încasări de excepție. Care a fost motivul pentru care a ales Sighișoara?
Alexandru Gavrilovici: 'Recrutările' profesioniștilor se fac în lanț, prin telefon. Cu domnul Daniel Schnyder ne cunoșteam bine, am făcut câteva turnee și m-am gândit că ar fi persoana potrivită pentru a face un lucru deosebit, pentru Sighișoara, pentru un anumit moment. Este un om care trăiește mai mult în avion (...) Nu degeaba a și schimbat titlul de la 'Dracul' pe românește, a trecut pe 'Drakool' a pus un 'cool' și a pus un 'k', asta e un fel de snobism pentru artiștii boemi. A fost în România de două-trei ori și faptul că s-a angajat atât de serios să revină și să facă acest efort vorbește de la sine despre interesul pe care l-a arătat și îl arată României. Și sunt sigur că va reveni, însă nu sunt sigur că am putea să ne permitem să îl angajăm în fiecare an, deoarece trebuie să mai așteptăm un pic pentru reducerea diferențelor dintre veniturile artiștilor, conform proiectului finanțate în cadrul Programului de Cooperare Elvețiano-Român.

AGERPRES: Ce va aduce nou ediția din acest an (a XXI-a ediție) a 'Academiei Sighișoara'?
Alexandru Gavrilovici: Noi funcționăm pe un principiu al pașilor mici, în general păstrăm ce putem din ce a fost bun în anii anteriori și încercăm să mai adăugăm câte ceva pentru a asigura un principiu de rotație. Pe de o parte nu putem pretinde ca aceeași profesori să revină mereu, însă întrucât sunt mulți interesați îi rotim mereu.

Va reveni domnul Roland Moser, unul dintre compozitorii cei mai importanți elvețieni, Katharina Gohl-Moser, rector al Academiei de Muzică din Basel, de asemenea profesori vor fi Xavier Dayer, Compoziție (Berna) Adelina Oprean, vioară (Basel), subsemnatul, vioară (Berna), Mirel Iancovici, violoncel (Maastricht), Benjamin Engeli, pian (Basel), Viniciu Moroianu, pian (București), Vladimir Lakatos, muzică de cameră (München), Irina Gavrilovici, canto (Viena), Sabine Kaipainen, Canto (Thun), Barbara Segal, mișcare scenică (Londra), Marie Trottmann, harpă (Neuchâtel) și Costin Soare, chitară clasică (București).

Un lucru extrem de interesant, la această ediție va fi pentru prima dată un curs 'Alexander Technique' care va fi susținut de profesoara Angela Schwartz din Basel. Acest curs de fapt a început la Cluj-Napoca, este vorba despre ceva — fără să fie ceva ezoteric sau mistic — este vorba de conștientizarea corporalității fiecărui individ, în procesul cântatului la un instrument muzical. Cine dorește, trebuie să vină la Sighișoara. Este primul curs din România, care a început la Cluj-Napoca, împreună cu mine, eu m-am axat mai mult pe instrument, însă în spiritul acestei tehnici elevii au avut poarta de intrare la doamna Angela Schwartz. Am încercat să creăm o complementaritate, adică am luat-o pe doamna Angela Schwartz lângă mine ca să nu spună lumea că sunt nebun.

Întrucât copiii sunt foarte stresați, li se cer să facă foarte multe lucruri mult prea rapid, în plan corporal se întâmplă atunci foarte multe acumulări negative, care mai târziu se răzbună, prin dureri, prin incapacitatea de a cânta și chiar și prin incapacitatea de a merge până la maximul talentului pe care îl au. De la pubertate în sus — din cauza faptului că trebuie să fii performant, trebuie să placi comisiei, trebuie să îi placi profesorului etc. — acest stres creează niște deprinderi de a trece prin zid cu orice preț, chiar și când ușa e alături. Noi încercăm să le trezim o conștiință corporală care să le permită să cânte bine și cu plăcere la instrument, până la adânci bătrâneți.

La Cluj interesul a fost enorm, au fost 80 de studenți care s-au înscris pentru 3 zile de curs. Aceste lucruri se fac individual, de aceea cred că a fost un record mondial. La Sighișoara se va întâmpla altfel, pentru că va dura mai mult timp și va fi cu un număr limitat de studenți pentru ca doamna Angela Schwartz să își poată face meseria. La Cluj-Napoca pot să spun că a fost doar ca un fel de informare. Deci fortepiano și 'Alexander Technique' sunt un pionierat în România. Impactul a fost uluitor la Cluj-Napoca.

AGERPRES: Muzica pop, rock etc., cea comercială în general, are foarte mulți adepți, iar din acest motiv mulți consideră că muzica clasică nu li se potrivește, unii cred că este demodat să asculți o astfel de muzică, iar alții susțin că nu merg la un concert simfonic pentru că, pur și simplu, nu îl înțeleg? Ca profesionist, ce le-ați spune acestor oameni?
Alexandru Gavrilovici: Cred că mulți au spus deja că de fapt e calitatea cea care decide. În cazul muzicii ușoare este totuși un fenomen îngrijorător deoarece prin mass-media câteodată sunt vândute ca piese de muzică de succes importante porcării. Sunt de acord cu succesele meritate ale muzicii ușoare, fiindcă sunt foarte mulți creatori de calitate, însă nu este deloc evident că ceea ce primește ascultătorul, în primul rând la radio sau la televizor, este ce e mai bun. Implicarea comerțului în muzica ușoară este fatală pentru muzică, fiindcă muzica ușoară poate să fie foarte bună. În vremea mea erau Beatles, care au rămas, au fost cunoscuți prin comerț și au rămas cunoscuți prin comerț, deci nu au fost aceste muște de o zi, cum se spune în nemțește. Nu am nimic contra muzicii ușoare, însă trebuie ascultată cu o ureche critică. Azi ni se bagă în urechi o muzică pe care nu o dorim, în lift sau când mergem la toaletă în restaurant. Este un fenomen foarte grav fiindcă tocește complet discernământul celui care ascultă. Muzică ușoară, da, dar de calitate.

AGERPRES: Ați fost prim concert-maestru al Orchestrei Simfonice din Berna din 1979 și totuși nu vă puteți despărți de România, vă reîntoarceți mereu acasă unde susțineți recitaluri. Considerați că muzica clasică are un viitor în România?
Alexandru Gavrilovici: Da, să o luăm de la sfârșit. Muzica clasică va avea, întotdeauna, un viitor, dar este, hai să zicem într-un mod extrem de ordinar, trivial, este precum cotele de la bursă; depinde cum este ascultată, depinde și de conjunctură. Într-o țară care trăiește oarecum în belșug, în ziua de azi, apropierea de muzica clasică se face mai ușor deși și acolo se luptă mult pentru captarea, reținerea publicului. În momentul în care însă mult prea multe probleme materiale se interpun, se pune problema întrebării pe care mi-ați pus-o, și anume dacă are viitor. Muzica clasică va exista întotdeauna deoarece este una dintre cele mai mari pe care umanitatea o are, iar întotdeauna cred că ne vom întoarce pentru a găsi un sens vieții prin muzica așa-zis clasică.

Fiecare dintre noi ar trebui să vedem, la capacitățile pe care le avem, dacă avem un rol de jucat. Pentru mine Sighișoara a devenit un fel de rol principal al vieții, mai ales în ultima decadă. Este o cauză care m-a prins, care îmi cere multă energie, însă nu obosesc practic niciodată. Sper ca sănătatea să-mi permită să continui să contribui la dezvoltarea acestui proiect.

Da, cred că de fapt nu am fost plecat niciodată (din țară, n.r.). Când am plecat noi, colegii, mai ales cei din generația mea, am fost prinși de nevoia asta viscerală de a fi altoiți. De a avea și alte întâlniri, de a comunica poate și într-o altă limbă care îți schimbă în mod foarte subtil modul de a vedea lucrurile. De acea pot spune că nu am plecat niciodată. Însă, repet, țara mea este totuși Elveția, am optat, am fost adoptat de această țară, care mi-a dat foarte mult și țin foarte mult ca din aceste cadouri pe care le-am primit de la Elveția să le pot aduce înapoi aici, în România.

În ce privește rolul meu de concert-maestru, m-am oprit acum un an, era și timpul, obligat de vârstă, însă acest lucru îmi permite să mă ocup mai îndeaproape și cu mai cu grijă de acest pom mai mult sau mai puțin altoit.

AGERPRES: Cine este Alexandru Gavrilovici, părintele 'Academiei 'Sighișoara', și care sunt personalitățile care i-au influențat viața?
Alexandru Gavrilovici: Eu, în România, am început studiul muzical sau contactul cu studiul muzical mai degrabă la 7 ani. De ce am ajuns să fiu pus la vioară, nu-mi mai amintesc, se povestea în familie că plimbându-mă am văzut într-o vitrină o vioară și am cerut părinților că vreau asta, vreau asta. Numai că nu-i o poveste prea originală, am auzit-o în multe biografii, deci v-o servesc și eu în mod direct. Dar asta s-a spus.

După aceea am avut norocul să am părinți care au ținut cu eroism ca eu să continui studiile muzicale, îmi amintesc și acum pe niște geruri năprasnice, cu o vioară într-o plasă, mergeam la lecții la profesorul Sarvaș (Anton Adrian Sarvaș, n.r.), care ca om și ca etică profesională mi-a rămas în suflet până astăzi. Un om din vechea generație, care l-a cunoscut îndeaproape pe George Enescu, care a fost fondatorul Conservatorului din Cernăuți, care a studiat la Viena și nu mai știu unde.

Ce vreau să povestesc despre dânsul, este investiția fizică pe care o aducea în cultivarea elevilor săi. La sfârșit de săptămână, de exemplu, clasa domnului Sarvaș era convocată la dânsul acasă — în Parcul Libertății, o casă veche, pe colț, boierească — și se făcea muzică de cameră toată ziua. Era o chestie care astăzi pare monumentală din punct de vedere al investiției ideale, nu era nici plătit, nu era nici altcineva care să-l ajute în afară de doamna Sarvaș, care era violonistă. Toți cei care am trecut prin mâinile dânsului, de altfel de o severitate deosebită, însă în spatele acestei severități se ascundea o dragoste nețărmurită față de elevi. De aceea ne lua duminica, la ora 10:00 începea un maraton de muzică de cameră și terminam la 7:00 seara. Eram și hrăniți la fața locului. Asta o făcea pentru elevii lui, domnul Anton Adrian Sarvaș.

După aceea au urmat fazele de creștere, pubertate, Beatles și alte chestii, nu era foarte clar dacă voi rămâne, în ciuda efortului făcut de profesorul Sarvaș, însă tatăl meu, care era matematician, într-o zi a hotărât: 'Bine, dacă nu-ți place vioara, de mâine ne pregătim pentru Politehnică și începem la 6:00 dimineața cu un maraton de matematică'. Vă dați seama că în 2-3 săptămâni m-am îndrăgostit de vioară din nou și nici până astăzi nu știu dacă a făcut-o intenționat sau s-a întâmplat pur și simplu așa. În orice caz, îi sunt recunoscător că m-a întors la vioară prin teroarea matematicii.

După aceea am fost la Academia de Muzică din București, la clasa reputatului Varujan Cozighian, concert maestru al Filarmonicii, apoi am fost în Filarmonica din București 5 ani, timp în care — aici sunt puțin nostalgic — îmi amintesc că eram o grupă de tineri care nu se lăsau, adică pentru ei intratul în meserie era din nou un început. Nu am studiat ca să ajungem la orchestră, nu, eram la orchestră și, practic, trăiam în Atheneu. Dimineața repetiție, seara repetiție, între timp studiu și probabil că în felul acesta a apărut și setea de a cunoaște, mai departe. A fost timpul când se făceau și concursuri internaționale, am câștigat un concurs în Italia, nu prea important, dar ne-am văzut de treaba.

După aceea am reușit să fug, cum se spune, de fapt nu am reușit, că nu am fugit, am plecat încet și eram și singur. Fusesem trimis la un concurs de vioară în Sion, în Elveția, și acolo, înainte de ajunge la concurs, m-am întâlnit cu prietenii din Lausanne, elvețieni, care știind ce mă interesează, mi-au spus: 'Ar fi păcat să nu continui'. Nu mi-au spus să nu mă întorc, mi-au spus că ar fi păcat să nu continui. Eu am spus atunci: vreau să continui și o să vedem ce o să se întâmple. Aveam 26 de ani. Și am avut și foarte mult noroc, am putut foarte rapid să găsesc, cum se zice așa prozaic, un loc de muncă la Orchestra de Cameră din Lausanne și foamea asta de întâlnire, de a cunoaște, de a vedea, am început să o potolesc cu efort personal. În acel moment am fost și la cursuri de măiestrie la Leonid Kogan, celebru violonist rus, dar care — bun, de decedați nu se vorbește niciodată de rău — era numai un om sever, însă nu-ți arăta pe ce se baza severitatea.

Doi oameni m-au marcat însă cu totul în mod deosebit, unul a fost Nathan Milstein, unul din marii violoniști ai secolului ai XX, pe care, vedeți, faptul de a fi în Elveția a făcut ca acest lucru să fie posibil. Și am făcut cursuri cu dânsul, da, am avut și ocazia să-l întâlnesc în privat, la celebrul lutier Gerber din Lausanne. Sunt lucruri așa care aproape te fac să te gândești la destin, pentru că în mod normal nu trebuie să se întâmple.

După aceea, în această ordine de idei, totuși ca vârf al tuturor întâlnirilor și experiențelor muzicale pe care le-am avut a fost Sergiu Celibidache. Erau cursuri de dirijat la care foarte mulți români plecați sau veniți din România ne întâlneam acolo și, ca experiență foarte simpatică, e aceea că deși erau foarte mulți, erau peste 100 de studenți, cum să începi să faci cu cineva ceva, toată lumea făcea același lucru și el trecea de la unul la altul și mai corecta. Ajuns la mine, începe să spună ceva pe germană, îi răspund 'dacă se poate și pe românește', zice 'da'. M-a corectat, așa, îmi zice că e cam mort brațul și mă întreabă: 'Ce faci?' Păi uitați, sunt concert maestru, la Berna, la vioară, răspund eu. 'Și vrei să dirijezi?', mă întreabă. Iar eu zic că nu. 'Foarte bine, foarte bine', a exclamat maestrul.

Într-adevăr nu am vrut să dirijez și nici nu aș vrea. Vioara este un tărâm atât de nelimitat, care îți aduce, câtă vreme rămâi interesat, foarte mult. Nu am văzut, precum în orice proporție totuși păstrată, precum Milstein și alții sunt oameni care nu au dirijat, ei au căutat în vioară și cam așa e și cazul meu. Însă ce am întâlnit la Celibidache, ca forță de expresie, ca tenacitate, ca lipsă de compromis în a servi muzica, probabil că nu voi mai întâlni niciodată.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Karina Olteanu)